FUGA POSMODERNA III
Entré en la poesía por la puerta de atrás
con una sonrisa solitaria.
salían de debajo de mi falda, como trapos,
los grandes temas, como la enfermedad.
hacía tiempo que me rondaba la enfermedad y se había cobijado
en mis pulmones y en mi alma.
mis pulmones y mi alma están enfermos.
escupía sangre en las paredes de la casa, salpicaba
las ventanas con nubes de sangre
y quería entrar por la fuerza en tu jardín.
por mis venas se deslizaban las sierpes teutónicas
del bacilo devorador de tejido pulmonar
pero yo te deseaba y me estremecía en mis propios ojos ante los ojos de la muerte.
¿podrías intentar disipar la duda que hay en mi alma como si fuera una pequeña carroza de oro que encierra a la reina de tu alma?
¿podría deslizarse esta carroza delante de mí
justo cuando el cielo se oscurece y, enloquecido, deja caer relámpagos?
Señor, ahora paso por alto cualquier indulgencia
cualquier ley e incluso el temblor fijo en tu ojo izquierdo cuando cierras el ojo derecho
con una voluptuosidad sin igual.
te paso por alto a ti. paso y paso.
¿por qué tomarte en cuenta si incluso
dicen que eres una gran ausencia?
pero esta ausencia llega como una oveja, como un rebaño de ovejas,
como un tren repleto de animales atrapados entre placas grandes de piedras y se arroja,
solo una vez, a mis pies.
Señor, qué placer cuando la oveja se deja caer sobre su panza y la frota contra mis piernas.
en la puerta de atrás de la poesía colgué diademas de flores perfumadas
y pieles de animales recios, despellejados. adorné como pude esa puerta
la unté con un lago profundo y me fabriqué
un sistema de espejos
en que mi cabeza parece estar separada del cuerpo y está,
así, con los ojos desorbitados,
por encima de la puerta.
se me petrificó la cabeza sobre la puerta barnizada
con un lago profundo.
se me petrificó la sangre en la cabeza.
se me petrificó el ojo mientras miraba.
se me petrificó la mano mientras trabajaba.
se me petrificó la poesía.
si hay poesía, entonces tu espada pende
sobre mi cabeza petrificada,
con los ojos desorbitados y petrificados y con la boca petrificada.
la luz se desliza por debajo de la puerta, viene,
se junta y así ruge; hagas lo que hagas
por mucho que huyas, por mucho que busques, eres una idiota
(metafísica) que sufre intensamente.
quieres dejar de escribir, quieres ser, nada más,
pero, precisamente por eso, te digo, tienes que escribir
para ser y ser para escribir.
tú eres la carroza de oro detenida delante de mi puerta
petrificada.
tú eres el mantel reluciente, negro,
con borlas,
de la habitación del medio. tú eres la casa de dentro de la puerta.
y dentro de la puerta, estoy yo.
o dentro de mí, está la puerta.
está clavada, bien abierta de piernas,
con un arma en la mano.
está bien segura de sí misma y se sostiene en mí.
eso es lo que pensaba mientras, petrificada, la cabeza
miraba embobada hacia adentro.
Fuga postmodernă III
Am intrat pe ușa din dos a poeziei
cu un surâs stingher.
îmi ieșeau de sub fustă, ca niște zdrențe,
marile teme, cum ar fi boala.
boala îmi dădea târcoale de mult timp și s‑a cuibărit
în plămânii mei și în sufletul meu.
plămânii și sufletul îmi sunt bolnave.
scuipam sânge pe pereții casei, împroșcam
cu nori de sânge ferestrele
și eu voiam să intru cu forța în grădina ta.
îmi alunecau prin vene șerpii teutonici
ai bacilului mâncător de țesut pulmonar
iar eu te doream cutremurată de ochii morții
din ochii mei.
ai putea să încerci să risipești îndoiala din sufletul
meu ca pe o mică trăsură de aur
în care stă închisă regina sufletului tău?
ar putea această trăsură să alunece lin prin fața mea
tocmai când cerul se întunecă și fulgeră ca un apucat?
Doamne, trec acum peste orice îngăduință
peste orice lege și chiar peste
tremurul fix din ochiul tău cel stâng
atunci când ți‑l închizi pe cel drept
cu o voluptate fără seamăn.
trec peste tine. trec și trec.
de ce aș mai ține socoteală de tine dacă și așa
se spune că ești o mare absență?
dar absența asta vine ca o oaie, ca o turmă de oi,
ca un tren plin de animale prinse între plăci
mari de pietre
și se aruncă, numai o dată, la picioarele mele.
Doamne, câtă plăcere când oaia se lasă pe burtă
și își freacă burta de picioarele mele.
pe ușa din dos a poeziei mi‑am agățat coronițe
din flori mirositoare
și piei de animale tari, jupuite. mi‑am împodobit
cum am putut această ușă
am uns‑o cu un lac adânc și mi‑am întocmit
un sistem de oglinzi
prin care capul meu pare desprins de corp și stă,
așa, cu ochii holbați,
deasupra canatului de sus al ușii.
mi‑a încremenit capul deasupra ușii lăcuite
cu un lac adânc.
mi‑a încremenit sângele în cap.
mi‑a încremenit ochiul cât am privit.
mi‑a încremenit mâna cât am lucrat.
mi‑a încremenit poezia.
dacă poezie este, atunci tu stai cu sabia
deasupra capului meu încremenit,
cu ochii holbați și încremeniți și cu gura încremenită.
lumina se strecoară pe sub pragul ușii, vine,
se adună și așa răcnește; orice ai face
și oricât ai fugi și oricât ai căuta tu ești o idioată
(metafizică) ce suferă intens.
tu vrei să nu mai scrii tu vrei doar să fii,
dar, tocmai de aceea, îți spun, trebuie să scrii
ca să fii și să fii ca să scrii
tu ești trăsurica de aur ce s‑a oprit în dreptul ușii
mele înmărmurite.
tu ești fața de masă de lână strălucitoare, neagră,
plină de ciucuri,
din camera mijlocie. tu ești casa din interiorul ușii.
și în interiorul ușii stau eu.
sau în interiorul meu stă ușa.
stă proptită pe amândouă picioarele, depărtate,
cu o armă în mână.
stă sigură pe ea și ea stă pe mine.
așa gândeam în timp ce capul încremenit
se holba înăuntru.
 |
| Ph Alexia Udriste |
Angela Marinescu
-Basaraba Angela Marcovici-
(Arad, 1941 - Bucarest, Rumania, 2023)
de Fugi postmoderne. Poeme din ce în ce mai exacte (2000)
en Me como los versos, Godall Edicions, 2024
Selección, prólogo y traducción de Corina Oproae
Leído en AULLIDO
para leer + en CASA BUKOWSKI
+ en ZENDA LIBROS
No hay comentarios:
Publicar un comentario